Acu' am venit de la concertul de gospel de la Filarmonică. Păcat. Nu fiindcă am mers, ci pentru că m-am întors cam pleoştită. Iar, din nou şi încă o dată îmi spun că vederile punctuale cu Timişoara culturală sunt stocate în albume obosite. S-au schimbat punctele de vedere.
Un concert de gospel îmi trezeşte interesul de fiecare dată, mi se cunosc afinităţile cu genul. Am avut un meniu bogat, cu antreuri şi deserturi, al cărui defect constant major a fost (de)servirea. Asta mi-a lăsat un gust sărac. E trist că media de vârstă a jumătăţii de sală umplute cu succes e 40 de ani, e dezolant că oraşul acesta, în câţiva ani buni de zile, n-a reuşit să personalizeze, acustic şi ambiental, un spaţiu destinat concertelor simfonice. Ştiu prea bine cum e să fii pe scenă şi publicul să nu reacţioneze, decât poate cu o surprindere neplăcută, pentru că băiatul de la mixer n-a ridicat butoanele potrivite. Într-o trupă rock incidentul e mai puţin evident, colegii sar cu corzile şi premierul şi te salvează. Dar tenorul de la microfonul amputat are o singură opţiune - să zâmbească profesionist.
Gospelul înseamnă bucurie. Nu trebuie să fii cunoscător al unui gen muzical ca să simţi ce îţi transmite. Din păcate, robele coriştilor n-au căptuşeală dublă şi nici spectatorii nu şi-au adus la pachet repartitoarele ca să poată suplini gradele lipsă.
E frumos că noi, cei din sală, ne-am bucurat, atât cât se putea.
E păcat că până şi entuziasmul soliştilor scade; dar nu e de mirare - nici măcar un "Praise the Lord" nu poate înmulţi cifrele din salariul celor care servesc cultura.
Aşa că gospelul meu de azi nu e "Oh, Happy Day", ci "Hallelujah".
Mirela Iacob
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu