Face to Facebook

 

Nu sunt devotată site-urilor de socializare. Nu intru în sevraj dacă trec câteva zile fără să văd cine şi-a mai schimbat poza de profil Facebook. Îmi păstrez contul doar pentru că admit şi aprob părţile pozitive ale socializării virtuale. Îmi place să postez muzici şi să schimb vorbe cu oameni care ştiu să vorbească. Trăsătura mea ludică scrisă boldat e oricând la fileu în meciurile cu cei care au un simţ inteligent al umorului. 

E la modă să fii prieten pe Facebook. Sau Twitter, Netlog, Hi5 şi o grămadă de alte rude socializante care nu-mi trezesc nici un interes. 

Spaţiul privat nu e totuna cu cel privatizat. De aici şi reacţiile dure dacă cineva intră pe teritoriul meu fără să bată la uşă. Nu-mi placi, pleci! 

Deunăzi mi-a agresat cineva spaţiul, care fie şi virtual, tot privat se cheamă. Era o junioară cu faţa aşternută cu maltăr gotic, fan declarat black metal şi trupe sataniste. Politicos, am zis „Salut” şi-am întrebat de unde ne ştim. Dacă nu, cererea nu se înregistrează la dosar. Şi m-a încremenit răspunsul: „În primul rând Bună ziua, nu Salut, că nu ne-am ciocnit valizele în gară. Iar în al doilea rând, dacă nu vrei să primeşti friend request de la necunoscuţi fă bine şi setează-ţi feisbucul”. Pfff... e un smiley pe messenger care are privirea hipnotizată. Cam aşa am rămas când am citit textul, destul de agramat. Şi, cu toate că nu merita efortul, i-am răspuns cu tonul iacobin potrivit.

Povestea e banală, nimic deosebit. Dar replica finală a cetăţenei m-a lăsat mască. „Şi dacă mă blochezi ce? Poate eşti de la SRI. O să-mi iei viaţa? Ia-o, că ş-aşa nu dau doi bani pe ea ”.

Cineva acolo sus sau jos sau pe la punctele cardinale mă iubeşte nedisimulat. Tot mai des mă declar fericită că sunt un om sănătos şi normal.

Mirela Iacob