This is default featured slide 1 title

Go to Blogger edit html and find these sentences.Now replace these sentences with your own descriptions.

This is default featured slide 2 title

Go to Blogger edit html and find these sentences.Now replace these sentences with your own descriptions.

This is default featured slide 3 title

Go to Blogger edit html and find these sentences.Now replace these sentences with your own descriptions.

This is default featured slide 4 title

Go to Blogger edit html and find these sentences.Now replace these sentences with your own descriptions.

This is default featured slide 5 title

Go to Blogger edit html and find these sentences.Now replace these sentences with your own descriptions.

marți, 5 aprilie 2011

Mioriţa Manole, haiduc din ţara de jos

Atâta vreme cât Mioriţa şi Meşterul Manole sunt reprezentative pentru poporul român,
cu un  regret regresiv spun că nu mai miră nimic.

Pe certificatul naţionalităţii se verifică tot mai des:
MAMA: Mioriţa
TATA: Meşterul Manole

Odrasle sârguincioase , am învăţat de la mama despre
procedeul repetitiv al transhumanţei, mai strămoşeşte spus "ubi bene ibi patria".
Mama ne-a ajutat să absolvim cu brio cursul "Să moară şi oaia vecinului". 
Receptivi la orice tip de modernizare, am extrapolat oaia la tot ce are vecinul mai de preţ, ca să arătăm şi noi că "ni-s mai ortomani".

DAR... Problema e că şi noi suntem vecinii cuiva. Iar acolo discutăm deja de permis port-armă: "Pagubele /Cu tăişul / Faptele /Cu ascuţişul"


Tata a plusat la proba practică, prin consecvenţă. Şi a clăditului şi a dărâmatului.
Finalizarea, indiferent de finalitate, nu e punctul forte al naţiei. Sacrificarea, morală,
sentimentală, socială şi uneori fizică, a celor din jur pentru ca românului să îi meargă bine,
e din păcate din ce în ce mai vizată. Din nou, datorită grabei, el uită să citească în prospect
efectele adverse: "De pe coperiş / Mort bietul cădea".

Desigur, aplicarea unor idei din legendele noastre la situaţia evidentă a cotidianului românesc
nu impietează cu nimic admiraţiei mele pentru folclorul nepoluat şi pentru lăutarii adevăraţi -tot
mai puţini.

Însă ca măsură spartană pe care o propun fără remuşcări,
îmi vin în minte versurile lui Alexandru Andrieş, savuros pentru textele pieselor sale:

"Ţeapa să fie suplă, să satisfacă clientul / Să se potrivească perfect cu clima şi ambientul".

Mirela Iacob

duminică, 6 martie 2011

Face to Facebook

 
Nu sunt devotată site-urilor de socializare. Nu intru în sevraj dacă trec câteva zile fără să văd cine şi-a mai schimbat poza de profil Facebook. Îmi păstrez contul doar pentru că admit şi aprob părţile pozitive ale socializării virtuale. Îmi place să postez muzici şi să schimb vorbe cu oameni care ştiu să vorbească. Trăsătura mea ludică scrisă boldat e oricând la fileu în meciurile cu cei care au un simţ inteligent al umorului. 

E la modă să fii prieten pe Facebook. Sau Twitter, Netlog, Hi5 şi o grămadă de alte rude socializante care nu-mi trezesc nici un interes. 

Spaţiul privat nu e totuna cu cel privatizat. De aici şi reacţiile dure dacă cineva intră pe teritoriul meu fără să bată la uşă. Nu-mi placi, pleci! 

Deunăzi mi-a agresat cineva spaţiul, care fie şi virtual, tot privat se cheamă. Era o junioară cu faţa aşternută cu maltăr gotic, fan declarat black metal şi trupe sataniste. Politicos, am zis „Salut” şi-am întrebat de unde ne ştim. Dacă nu, cererea nu se înregistrează la dosar. Şi m-a încremenit răspunsul: „În primul rând Bună ziua, nu Salut, că nu ne-am ciocnit valizele în gară. Iar în al doilea rând, dacă nu vrei să primeşti friend request de la necunoscuţi fă bine şi setează-ţi feisbucul”. Pfff... e un smiley pe messenger care are privirea hipnotizată. Cam aşa am rămas când am citit textul, destul de agramat. Şi, cu toate că nu merita efortul, i-am răspuns cu tonul iacobin potrivit.

Povestea e banală, nimic deosebit. Dar replica finală a cetăţenei m-a lăsat mască. „Şi dacă mă blochezi ce? Poate eşti de la SRI. O să-mi iei viaţa? Ia-o, că ş-aşa nu dau doi bani pe ea ”.

Cineva acolo sus sau jos sau pe la punctele cardinale mă iubeşte nedisimulat. Tot mai des mă declar fericită că sunt un om sănătos şi normal.

Mirela Iacob

sâmbătă, 5 martie 2011

Hallelujah!

Acu' am venit de  la concertul de gospel de la Filarmonică. Păcat. Nu fiindcă am mers, ci pentru că m-am întors cam pleoştită. Iar, din nou şi încă o dată îmi spun că vederile punctuale cu  Timişoara culturală sunt stocate în albume obosite. S-au schimbat punctele de vedere.

Un concert de gospel îmi trezeşte interesul de fiecare dată, mi se cunosc afinităţile cu genul. Am avut un meniu bogat, cu antreuri şi deserturi, al cărui defect constant major a fost (de)servirea. Asta mi-a lăsat un gust sărac. E trist că media de vârstă a jumătăţii de sală umplute cu succes e 40 de ani, e dezolant că oraşul acesta, în câţiva ani buni de zile, n-a reuşit să personalizeze, acustic şi ambiental, un spaţiu destinat concertelor simfonice. Ştiu prea bine cum e să fii pe scenă şi   publicul să nu reacţioneze, decât poate cu o surprindere neplăcută, pentru că băiatul de la mixer n-a ridicat butoanele potrivite. Într-o trupă rock incidentul e mai puţin evident, colegii sar cu corzile şi premierul şi te salvează. Dar tenorul de la microfonul amputat are o singură opţiune - să zâmbească profesionist.

Gospelul înseamnă bucurie. Nu trebuie să fii cunoscător al unui gen muzical ca să simţi ce îţi transmite. Din păcate, robele coriştilor n-au căptuşeală dublă şi nici spectatorii nu şi-au adus la pachet repartitoarele ca să poată suplini gradele lipsă.

E frumos că noi, cei din sală, ne-am bucurat, atât cât se putea.
E păcat că până şi entuziasmul soliştilor scade; dar nu e de mirare - nici măcar un "Praise the Lord" nu poate înmulţi cifrele din salariul celor care servesc cultura.

Aşa că gospelul meu de azi nu e "Oh, Happy Day", ci "Hallelujah".

Mirela Iacob