Mioriţa Manole, haiduc din ţara de jos

Atâta vreme cât Mioriţa şi Meşterul Manole sunt reprezentative pentru poporul român,

cu un  regret regresiv spun că nu mai miră nimic.

Pe certificatul naţionalităţii se verifică tot mai des:

MAMA: Mioriţa

TATA: Meşterul Manole

Odrasle sârguincioase , am învăţat de la mama despre

procedeul repetitiv al transhumanţei, mai strămoşeşte spus "ubi bene ibi patria".

Mama ne-a ajutat să absolvim cu brio cursul "Să moară şi oaia vecinului". 

Receptivi la orice tip de modernizare, am extrapolat oaia la tot ce are vecinul mai de preţ, ca să arătăm şi noi că "ni-s mai ortomani".

DAR... Problema e că şi noi suntem vecinii cuiva. Iar acolo discutăm deja de permis port-armă: "Pagubele /Cu tăişul / Faptele /Cu ascuţişul"

Tata a plusat la proba practică, prin consecvenţă. Şi a clăditului şi a dărâmatului.

Finalizarea, indiferent de finalitate, nu e punctul forte al naţiei. Sacrificarea, morală,

sentimentală, socială şi uneori fizică, a celor din jur pentru ca românului să îi meargă bine,

e din păcate din ce în ce mai vizată. Din nou, datorită grabei, el uită să citească în prospect

efectele adverse: "De pe coperiş / Mort bietul cădea".

Desigur, aplicarea unor idei din legendele noastre la situaţia evidentă a cotidianului românesc

nu impietează cu nimic admiraţiei mele pentru folclorul nepoluat şi pentru lăutarii adevăraţi -tot

mai puţini.

Însă ca măsură spartană pe care o propun fără remuşcări,

îmi vin în minte versurile lui Alexandru Andrieş, savuros pentru textele pieselor sale:

"Ţeapa să fie suplă, să satisfacă clientul / Să se potrivească perfect cu clima şi ambientul".

Mirela Iacob

Read More

Face to Facebook

 

Nu sunt devotată site-urilor de socializare. Nu intru în sevraj dacă trec câteva zile fără să văd cine şi-a mai schimbat poza de profil Facebook. Îmi păstrez contul doar pentru că admit şi aprob părţile pozitive ale socializării virtuale. Îmi place să postez muzici şi să schimb vorbe cu oameni care ştiu să vorbească. Trăsătura mea ludică scrisă boldat e oricând la fileu în meciurile cu cei care au un simţ inteligent al umorului. 

E la modă să fii prieten pe Facebook. Sau Twitter, Netlog, Hi5 şi o grămadă de alte rude socializante care nu-mi trezesc nici un interes. 

Spaţiul privat nu e totuna cu cel privatizat. De aici şi reacţiile dure dacă cineva intră pe teritoriul meu fără să bată la uşă. Nu-mi placi, pleci! 

Deunăzi mi-a agresat cineva spaţiul, care fie şi virtual, tot privat se cheamă. Era o junioară cu faţa aşternută cu maltăr gotic, fan declarat black metal şi trupe sataniste. Politicos, am zis „Salut” şi-am întrebat de unde ne ştim. Dacă nu, cererea nu se înregistrează la dosar. Şi m-a încremenit răspunsul: „În primul rând Bună ziua, nu Salut, că nu ne-am ciocnit valizele în gară. Iar în al doilea rând, dacă nu vrei să primeşti friend request de la necunoscuţi fă bine şi setează-ţi feisbucul”. Pfff... e un smiley pe messenger care are privirea hipnotizată. Cam aşa am rămas când am citit textul, destul de agramat. Şi, cu toate că nu merita efortul, i-am răspuns cu tonul iacobin potrivit.

Povestea e banală, nimic deosebit. Dar replica finală a cetăţenei m-a lăsat mască. „Şi dacă mă blochezi ce? Poate eşti de la SRI. O să-mi iei viaţa? Ia-o, că ş-aşa nu dau doi bani pe ea ”.

Cineva acolo sus sau jos sau pe la punctele cardinale mă iubeşte nedisimulat. Tot mai des mă declar fericită că sunt un om sănătos şi normal.

Mirela Iacob

Read More

Hallelujah!

Acu' am venit de  la concertul de gospel de la Filarmonică. Păcat. Nu fiindcă am mers, ci pentru că m-am întors cam pleoştită. Iar, din nou şi încă o dată îmi spun că vederile punctuale cu  Timişoara culturală sunt stocate în albume obosite. S-au schimbat punctele de vedere.

Un concert de gospel îmi trezeşte interesul de fiecare dată, mi se cunosc afinităţile cu genul. Am avut un meniu bogat, cu antreuri şi deserturi, al cărui defect constant major a fost (de)servirea. Asta mi-a lăsat un gust sărac. E trist că media de vârstă a jumătăţii de sală umplute cu succes e 40 de ani, e dezolant că oraşul acesta, în câţiva ani buni de zile, n-a reuşit să personalizeze, acustic şi ambiental, un spaţiu destinat concertelor simfonice. Ştiu prea bine cum e să fii pe scenă şi   publicul să nu reacţioneze, decât poate cu o surprindere neplăcută, pentru că băiatul de la mixer n-a ridicat butoanele potrivite. Într-o trupă rock incidentul e mai puţin evident, colegii sar cu corzile şi premierul şi te salvează. Dar tenorul de la microfonul amputat are o singură opţiune - să zâmbească profesionist.

Gospelul înseamnă bucurie. Nu trebuie să fii cunoscător al unui gen muzical ca să simţi ce îţi transmite. Din păcate, robele coriştilor n-au căptuşeală dublă şi nici spectatorii nu şi-au adus la pachet repartitoarele ca să poată suplini gradele lipsă.

E frumos că noi, cei din sală, ne-am bucurat, atât cât se putea.

E păcat că până şi entuziasmul soliştilor scade; dar nu e de mirare - nici măcar un "Praise the Lord" nu poate înmulţi cifrele din salariul celor care servesc cultura.

Aşa că gospelul meu de azi nu e "Oh, Happy Day", ci "Hallelujah".

Mirela Iacob

Read More

LE TEMPS PERDU

 În acord cu relanti-ul timişorean, bag de seamă că ideea pe care doresc s-o promovez nu are sorţi de izbândă.

Intenţionam să le propun celor care poartă gratuit ecusonul iniţiativei lăudabile în acest oraş să construiască un ceas solar. Dar desigur că o propunere constructivă nu e realizabilă pe-aici, pe la noi.  Cu vremea şi vremurile din septembrie 2010 un ceas solar poate doar să şomeze. Sau altfel spus, ora exactă nu poate fi dată pe întuneric.

În anii în care mă îndreptam cu pas convins spre Facultatea de Litere, dimineţile mele s-au ghidat după « ţagărele« ceasului de la Politehnică.  Fără a excela prin estetic şi sclipire a construcţiei, stâlpul cu cub de pe Mihai Viteazul şi îndeplinea ireproşabil îndatoririle.  Număra sincron cu frate-su de pe caldarâmul central al oraşului.  Aşa, spectatorul ştia la ce oră se deschid porţile teatrului, mămicile apreciau cât timp se pot juca piticoţii cu porumbeii,  afaceriştii cu ştaif nu trebuiau sa-şi consulte rolexurile ca să bata palma pentru o nouă investiţie,  iar blind date-urile via Publitim n-aveau cum greşi minutul în care să vâre trandafirul sub braţ.  

Familia temporală a devenit, însă, temporară. Comparând cărţile poştale din ultimii ani, un ochi critic poate surprinde paralizia ceasului floral de lângă Sala 2, dar ce mai contează pentru vizitatorii oraşului ? Singura lor reacţie de dezamăgire panicată ar fi la faţada Timişoara Nord, unde nici un cadran nu le poate rezolva rebusul « am pierdut sau nu rapidul ?« 

Aş vrea să mă-nşel dar nu pot. Cu o logică simplă, când s-au pierdut cheile s-a înţepenit mecanismul.

Ceasurile bisericilor sunt încă active. Nici ele toate. Nefericit profetic îmi sună acum Pheonix, cu tonuri sumbre, aducând a priveghi, pe care le dedic total celor care nu mai controlează de nişte ani buni ritmul oraşului ”Ornicul îmi bate gongul  / Şi-mi aduce-aminte c-ai plecat”.

Nu, cu siguranţă un ceas solar n-a fost o idee bună.

Poate că pentru a dosi confuzia s-ar putea vota un ornic în sistem binar….

Mirela Iacob

Read More

Motostivuitorist, PhD

Am un regret. Mare.

Că n-am fost impresarul lui Bob Marley. I-aş fi sugerat o fentă infailibilă de marketing pentru platinarea discurilor pe piaţa românească. Un soi de scrabble, util şi pentru fixarea unor rime în engleză. Hitul „No woman, no cry” ar deveni nu – aşa cum credeţi – „No man, no cry” – nuuu, asta am zis-o deja în câteva concerte – ci „No brain, no pain”.

Hai liberareeeeeee! A fost imboldul cazon de poticnire în 2010, dat de tumoralul sistem românesc – liberă de job, liberă de bani, liberă, de exemplu.

De exemplu, bine zis. Până şi în frenezia adaptării la necunoscutul haotic am reuşit să fac pionierat.

Birocraţia salvează România... Fidele imaginii consacrate, cu ritm de lucru în ffwd marşarier, birourile personal şi contabilitate m-au lichidat în juma de lună, în loc de câteva zile. Cu dosarul sub braţ, betonat de maculatură, am obţinut victoria după vreo patru dimineţi de solidarizare cu primele tramvaie. Oripilantă imagine, cea a ghişeului, mustind de sărăcie şi neputinţă şi cu plasatorul – aşa se cheamă când plasează forţele de muncă? – fără mânecuţe, care avea program „decât” până la miezul zilei.

Dar pentru că nu-mi plac lucrurile simple, obiectul de studiu mi-a fost respins, datorită unei erori a funcţionarei de la personal. Care, în dedicaţia-i pentru dezinteres, a preferat să tasteze copy-paste greşind două cifre dintr-un salariu. Şi care, în profesionalismul inexistent al funcţiei pe care o ocupă cu „succesuri” de ani buni, a omis să listeze si verso-ul adeverinţei tip de pe net. Şi căreia doar n-o să-i pese că asta mă costă un relache de încă o lună...

„Păi de unde era să ştiu, că n-am mai avut şomeri până acum. Tu eşti prima...”, a grăit cu dezarmantă, dar dezgustătoare seninătate.

Ce sentiment înălţător, să fii un exemplu pentru ceilalţi!

„Betonul patriei aşteaptă pickhammeru’ să-nfigi”. La oameni vechi, timpuri noi.

A! Şi mai am un regret. Mare.

Că în loc de două facultăţi umaniste n-am optat pentru meseria de motostivuitorist. Era singura disponibilă la oficiul forţelor de muncă.

Read More